De multe ori, poate vă puneți întrebarea cum se trec în contabilitate bunurile care se vând sau se cumpără de către o firmă. Dar nu numai dacă se face o vânzare sau o cumpărare. Inclusiv, atunci când este o firmă care are producție în regie proprie, precum fabrici, uzine, dar și casele de modă. Ele de ce nu ar intra în categoria asta?
Mai pe scurt, și oarecum să fac o legătură cu viața de zi cu zi, gândiți-vă la propria voastră casă, cu tata, cu mama, cu cățelu și cu purcelu. Hai să facem un mic calcul. Ești micuț/-ă, părinții trebuie să îți cumpere hăinuțe, jucării (că doar ai pretenții numai la păpuși Barbie, cazul fetelor, sau la mașinuțe ultimul trăznet cu telecomanda, cazul băieților). De unde vin banii ca să îți facă ție toate mofturile? Păi, ei lucrează. Când iau salariul, merg fain frumos la cumpărături și îți iau tot ce îți poftește inimioara, dar în limita disponibilului financiar. Crești un pic mai mare, îți aranjează camera ta. Mobilă nouă, calculator, birou unde o să îți petreci o parte din timpul tău învățând pentru școală. Eh, sună frumos! După un timp, te saturi și vrei o schimbare în cameră. Alți bani, altă distracție! Vechea mobilă poate o vinzi, poate o duci la casa bunicilor la țară (nu de alta, dar acolo se cam adună toate; dacă nu folosesc la ceva, cu siguranță sunt bune la foc), poate o dai la persoană tare drăgălașă și micuță și dragă ție. Oooh! Dar stai, am uitat de aparatura electronică. Playstation, mp3 player, aparat foto, calculator/laptop, telefon cu touch screen ultimul răcnet (de preferat Iphone), și, să nu uităm de binecunoscutul Ipad a.k.a. indispensabilul device din viața unui copil de 12 ani. Le folosim sănătoși, până când ajungi să zici: „Oups! S-a stricat, trebuie luat altu, ca doar are tata și cu mama bani.” Departe de mine gândul de a critica orice fel de comportament al părinților referitor la educația propriilor copii. Mamaie avea o vorbă, care implicit se aplică și aici, dar și în fiecare businees: „Atâtea bordeie, atâtea obiceiuri.” Ce vreau să subliniez prin exemplul de mai sus este că e imposibil, e inaccetabil (din partea mea) să zici că nu ai auzit de contabilitate sau că nu știi absolut nimic despre ea. Da, ok! Nu ai citit în mai amănunțit despre ea, dar ai auzit pe părinții tăi când ziceau că trebuie să meargă la cumpărături și trebuie să cumpere aia și aia și pe ailaltă și speră să se încadreze în suma respectivă. Eh, în contabilitatea operațiunea asta are denumirea de buget. (O să revin într-un articol ulterior despre buget.) Cei care sunt plecați la facultate în alt oraș ar trebui își dea seama despre ce vorbesc. Primiți o anumită sumă de bani de la părinți, asta în cazul în care deja nu lucrați, și banii aceia îi împărțiți: chirie/regie cămin, mâncare, ieșiri în oraș, diverse hobby-uri.
Citiți și tot citiți și vă întrebați ce legătură are până acuma cu titlul articolului. E simplu (la mine toate sunt simple și logice). Toate bunurile pe care le achiziționează o firmă sau le vinde sunt trecute în contabilitate la categoria de stocuri. Dar bine aici mai sunt și alte categorii, precum materii prime, materiale, piese de schimb, produse finite, semifabricate, produse în curs de execuție, și altele. Ca să se țină totuși o evidență a intrărilor, a ieșirilor, a evaluărilor și a inventarierii stocurilor, se poate alege între două metode de organizare a contabilității analitice a stocurile: metoda inventarului permanent sau metoda inventarului intermitent.
O să încep cu prima, adică metoda permanentă. Ea presupune înregistrarea tuturor operațiunilor de intrare și de ieșire. Astfel ea permite stabilirea și cunoașterea în orice moment a mărimii stocurilor, atât cantitativ, cât și valoric. Multe întreprinderi optează pentru această metodă, pentru că este mult mai ușoară de aplicat, dar și mai puțin costisitoare. Un exemplu ilustrativ ar fi acesta: domn profesor de la clasă, când ne-a predat despre această metodă ne-a dat exemplu o cutie cu globuri de împodobit brăduțul de Crăciun. Eu am să modific un pic povestioara.
În fiecare an, de sărbători, împreună cu părinții împodobeam bradul cu vreo 5-6 zile înainte de Ajun. Într-un an, nu mai știu câți ani aveam, bradul era destul de mare și era poziționat în camera în așa fel încât dacă vroiai să pui globuri în partea din spate trebuia să te strecori prin spatele lui, ca și polițistul în spatele hoțului, și să pui globurile. Dar vezi să fi făcut eu aia! Am început eu să îl împodobesc singurică, pentru că mama era cu mâncarea prin bucătărie, iar tata a dispărut (cel mai probabil s-a dus să îmi pună la poșta scrisoarea mea către Moșu’ – mai degrabă să o citească și să vadă ce să îmi ia cadou; a stat destul de multă vreme având în vedere că lista era luuuungă). Între timp, eu pun globurile în brad doar pe partea din față. La un moment dat, eu țuști din cameră! Mami speriată, merge în cameră, își pune mâinile în cap și zice cu un accent oltenesc ardelenizat: „No, ce făcuși aci?”. Eu cu o privire inocentă, ridic din umeri. Toate agoniseala părinților și a mea de a păstra globurile s-a risipit într-o clipită. Bradul a superit o entorsă și s-a dat de-a dura. Și așa, printre suspine și lacrimi, am început să adun cu mami globurile sparte. Partea frumoasă la o afacere care are implementată metoda permanentă este că nu plânge ca și mine după bunurile care le-a vândut (sau spart globurile, avuția de o iarnă a bradului). Din contra, înregistrează o factură asemănătoare papirusului și încasează bani după tranzacția de vânzare făcută.
Cea de-a doua metodă, metoda inventarului intermitent, este mai ciudată, după părerea mea. Ea presupune stabilirea ieșirilor și înregistrarea lor în contabilitate pe baza inventarierii stocurilor la sfârșitul perioadei. Astfel, dacă la începutul perioadei există soldurile debitoare la conturile de stocuri, acestea se creditează și se trece pe cheltuieli ale perioadei curente. Iar tot ceea intră, se trece direct pe conturile de cheltuieli din cursul perioadei, conform premisei că aceste stocuri sunt destinate consumului sau vânzării și nu păstrării acestora în depozit. Ieșirile se fac printr-un calcul extracontabil, conform relației următoare:
stocuri inițiale + intrări – stocuri finale = ieșiri
Cum am zis, destul de ciudată. Probabil din cauza asta nu este foarte mult agreată această metodă, dar și din cauza lipsei unor informații detaliate privind stocurile existente în patrimoniu, la un moment dat. Ca să înțelegeți mai bine metoda, am să vin în ajutor cu un exemplu. (Da, eu pentru fiecare lucru teoretic fac o legătură din afară ca să pot reține mai bine.)
Revenim la cutia magică a globurilor. Să zicem că avem cutia pusă bine în beci. Știm câte globuri sunt în ea. Pe parcursul anului tot am mai pus globuri acolo de câteva ori, dar ținem socoteala să știm câte sunt acolo. Mergem să o luăm. Ajunși acasă, mama a mai cumpărat încă câteva. Le-am pus și pe alea acolo. Ținem socoteala câte am pus. Cumpărăm bradul, îl aducem acasă și îl punem lângă cutia de globuri. Nefiind atenți și fără intenție, cade bradul peste cutie. Îl ridicăm și, în speranța că nu s-a spart niciun glob, dar nu verificăm, îl punem tot acolo lângă cutie. Când e să facem bradul, tata, la fel din neatenție, dar cu direcție, scapă cutia pe jos. Probabil s-au spart câteva atunci. Pentru ca atunci când am început să facem bradul, am constat că nu mai erau câte ținusem noi evidența că ar trebui să fie acolo. Neuitându-ne de fiecare dată când s-a produs o boacănă, nu am știut câte s-au spart. Și am avut surpriza la final. Doar atunci, am început să numărăm câte globuri au rămas și să tragem linie să scădem: dacă din câte au fost acolo la început și câte am pus pe parcurs, știam numărul, scădem câte au rămas ne dă exact câte s-au spart. Greu de ținut evidența așa, nu? Nu te cam roade să știi câte ai spart atunci când ai făcut grozăvia decât să ai „bucuria” la final? Eu aș zice că da!
Drept urmare, o astfel de evidența a stocurilor/bunurilor pe care le-ați avut, le aveți sau le veți avea ați putea să o aplicați și în cazurile personale. Să nu vă gândiți că odată cu apariția firmele, a apărut și contabilitatea. Ea a apărut încă din cele mai vechi timpuri. Scrierile pe pereții din peșteri, trocul pe care oamenii din antichitate îl făceau, toate priveau evidența bunurilor fiecărui om din viața de zi cu zi. Deci, de acum încolo, vă sfătuiesc să nu mai ziceți că nu ați auzit de contabilitate sau că nu știți cu ce se mănâncă. O să revin în postul următor cu întrebare „Ce este de fapt contabilitatea?”. Sper ca atunci să mai clarific unele lucruri despre ea.
Contul la taifas 